ABIS NESFÂRȘIT

E acel moment de liniște deplină
În care pot fi cu mine,
Iar îngerii intră pe fereastră, 
Pentru a dormi lângă mine,
În timp ce le vorbesc,
Cu ochii închiși, prin șoapte,

Fiind una cu totul din jurul meu,
Cu natura și iubirea - liniștea
Spartă de tălpile goale 
ce se scaldă-n râu,
Pășind alene, printre pietre: 
Eu, noaptea, peștii 
Și secvențele dintr-un film,
Prinse, pesemne, în fantasme
Ale propriei minți...

Ah, de-ar știi iarba
Ce firesc strălucește în lumina lunii!
Și de-ar cunoaște zbuciumul necontenit,
Când o clipă-mi pare cât o viață,
Ori întreaga viață îmi devine o clipă!
Ce știi tu, ce simt eu
E o mare, mare, enigmă...

Apoi inima își reglează ritmul vital, 
Învingătoare, din nou, peste opreliști –
Astfel că o respirație nouă mă poartă
Printr-un salt măreț spre nemurire,
Gustând doar puțin din abisul nesfârșit,
Atât cât să-mi ajungă într-o privire,
Când îmi plimb degetele pe gura
unui pahar cu vin.

Sursa foto: https://salcutawine.md/cum-sa-bei-vin-ca-un-profesionist/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2-3/2024 

Și în încheiere, o piesă minunată, pe care o prefer în varianta aceasta:

ÎNCEPUT DE SEARĂ

 

Mi-am destăinuit adesea foii de hârtie
Gândurile toate din minte,
Create voit, 

dar și pe acelea pe care le alung
Și înapoi îmi vin,
Sentimentele unor tărâmuri opace,
Sedimentate în suflet, precum stâncile
Ce apasă pe-un destin.

De-ar fi să le adun pe acelea grele,
Să le caut, să le chem
Și să le strâng de prin hârtoapele
Prin care le-am pitit chiar eu,
În larg, departe și pe sub nisipul mării,
Ar fi atât de multe,
Încât aș putea crea o mică lume
Din zbucium.

Sunt eu imperfectă,
În acest perfect în care plutesc?
M-am întrebat adesea,
Când buzele-mi amorțesc.

Ab contrario, 
dacă ar fi să îl descopun
Aș fi tot o parte perfectă,
Din al său întreg,
Ce se zbate doar, 
în presupusul complicat -
Căci cursul vieții e atât de simplu
Și se întâmplă atât de firesc, 
precum acest ciudat început de seară,
Ce apare doar de nicăieri 
și nu-și cere voie, pe mai departe,
Noaptea s-o iubească.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2-3/2024 

Îmi place piesa asta. Chiar ... mă duce departe.  

OCHI MULT PREA ÎNCHIȘI

 

Te-ai gândit, oare, cum ar fi
Ca luna să orbească?
Ca stelele să-nțepenească,
În a lor mișcare,
Sau furtuna, să amuțească -
În zbuciumul nefiresc al ierbii, 
în lipsă de vânt?

Degeaba îți promiți un poate,
Când inima abia îți bate,
Printre troienele ignoranței,
Forțând talerul balanței
Spre acea parte în care e simplu
Să nu te cunoști,
Să nu recunoști.

Ești surd, deopotrivă,
La sufletul ce ți se plimbă-n gol,
Așa cum se rostogolesc și pietrele,
Pe fundul apelor,
Smucite de torent,
Fără mângâierea oamenilor,
Grăbiți prin viață,
stăpâni pe aparent.

Când imaginea de sticlă
Se sparge-n mii de bucăți,
Realizezi, fără să înțelegi,
Că doare ceva tare,
În drumul ce-l parcurgi,
să te tot cauți,
să te tot culegi.

Te-ai gândit, oare,
La orbirea lunii?
De și-ar întoarce, pur și simplu,
Veghea de la tine?
Cum ți-ar mai fi noaptea,
Cum ți s-ar părea cerul,
Fără ea,
Privindu-l cu ochii aceia triști,
Ochi mult prea închiși? 

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/%C3%AEncheietura-om-de-zapada-juc%C4%83rie-1893587/